Intr-adevar, majoritatea banilor exista astazi ca bani de credit sau ca inregistrari electronice stocate in baze de date in banci sau institutii financiare.
Dar totusi, painea si untul tranzactiilor de zi cu zi este valuta. Acceptand moneda si folosind cel mai bun curs de schimb valutar, un comerciant isi poate vinde bunurile si poate avea o modalitate convenabila de a plati partenerilor sai comerciali.
In timp ce moneda se refera tehnic la banii fizici, pietele financiare se refera la valute ca unitati de cont ale economiilor nationale si ratele de schimb care exista intre monede.
Datorita naturii globale a comertului, partile trebuie adesea sa dobandeasca si valute straine.
Guvernele au doua optiuni politice de baza atunci cand vine vorba de gestionarea acestui proces. Primul este sa oferi un curs de schimb fix. Aici, guvernul isi leaga propria moneda de una dintre cele mai importante monede mondiale, cum ar fi dolarul american sau euro si stabileste un curs de schimb ferm intre cele doua denominari.
Pentru a pastra cursul de schimb local, banca centrala a natiunii fie cumpara, fie vinde moneda la care este legata.
Scopul principal al unui curs de schimb fix este de a crea un sentiment de stabilitate, mai ales atunci cand pietele financiare ale unei natiuni sunt mai putin sofisticate decat cele din alte parti ale lumii. Investitorii castiga incredere stiind suma exacta a monedei fixate pe care o pot dobandi daca doresc acest lucru.
Cu toate acestea, cursurile de schimb fixe au jucat, de asemenea, un rol in numeroasele crize valutare din istoria recenta. Acest lucru se poate intampla, de exemplu, atunci cand achizitionarea de moneda locala de catre banca centrala duce la supraevaluarea acesteia.
In timp ce o moneda „puternica” are conotatii pozitive, exista dezavantaje. Sa presupunem ca dolarul a castigat valoare fata de yen. Dintr-o data, intreprinderile japoneze ar trebui sa plateasca mai mult pentru a achizitiona bunuri fabricate in America, probabil ca isi vor transfera costurile consumatorilor.
Acest lucru face ca produsele din SUA sa fie mai putin competitive pe pietele de peste mari.
Majoritatea economiilor majore din intreaga lume folosesc acum monede fiduciare. Deoarece nu sunt legate de niciun activ fizic, guvernele au libertatea de a imprima bani suplimentari in perioade de probleme financiare.
Desi aceasta ofera o flexibilitate mai mare pentru a aborda provocarile, creeaza, de asemenea, oportunitatea de a cheltui prea mult.
Cel mai mare pericol de a imprima prea multi bani este hiperinflatia. Cu mai multa moneda in circulatie, fiecare unitate valoreaza mai putin. In timp ce cantitatile modeste de inflatie sunt relativ inofensive, devalorizarea necontrolata poate eroda dramatic puterea de cumparare a consumatorilor.
Daca inflatia atinge 5% anual, economiile fiecarui individ, presupunand ca nu acumuleaza dobanzi substantiale, valoreaza cu 5% mai putin decat in anul precedent. Fireste, devine mai greu sa mentii acelasi nivel de viata.
Din acest motiv, bancile centrale din tarile dezvoltate incearca, de obicei, sa tina inflatia sub control prin scoaterea indirecta a banilor din circulatie atunci cand moneda isi pierde prea multa valoare.
